Misterul din poşetă
Una dintre cele mai nestăpînite curiozităţi ale adolescenţei mele era să aflu ce se ascunde în poşetele femeilor. Orice geantă era o tentaţie irezistibilă. Şi, ori de cîte ori se ivea ocazia, îmi satisfăceam pofta de a spulbera acest mare mister cotrobăind pe şest.
Ah, ce plăcere nespusă îmi provoca scîrţîitul pielii; tremuram cînd atingeam cu buricele degetelor năbucul; mă excitam cînd auzeam pîrîitul fermoarelor; aproape că juisam cînd trăgeam de capse; eram în culmea fericirii cînd miroseam lacul; zdrăngănitul zalelor mă făcea să tremur. Încă şi mai mult îmi plăcea să pipăi, pe întuneric, obiectele din interior, să le ghicesc dintr-o singură mîngîiere: un mănunchi de chei, un ruj, o sticlă de parfum, o brichetă, o bucată de ciocolată, o broşă, o batistă, o pudrieră... Primele lecţii despre femei şi feminitate le-am învăţat controbăind singur printre lucruşoarele care le compun viaţa – acele obiecte mărunte, intime şi indispensabile. Jucăriile astea se găsesc în toate poşetele din lume dar rămîn, totuşi, unice.
Amicul meu (necunoscut) Pierre Klein a transformat această joacă serioasă într-un experiment artistic. Expoziţia sa de la Cinéma du Panthéon porneşte exact de la această nevoie de a cunoaşte femeile prin intermediul obiectelor „ascunse” în poşetă. Elles vident leur sac înseamnă 50 de femei, adică 50 de confesiuni despre ce înseamnă să fii femeie. Plus plăcerea voaioristă de a verifica aceste poveşti intime cu ajutorul dovezilor palpabile, adică a obiectelor pe care tot ele ni le varsă, cu evidentă plăcere exhibiţionistă, pe masă.
Cîteva observaţii sociologice: 1.) ţigările (de regulă Marlboro din gama lights), mijloacele de contracepţie (prezervativ sau pastile) şi actele de identitate sînt genurile de obiecte prezente în majoritatea poşetelor investigate; 2.) absenţa tampoanelor (probabil că dintr-o inexplicabilă pudoare, artistul a decis să nu includă în imagine şi acest articol de igienă personală; cred că a greşit); 3.) aparatul foto (de regulă e vorba de camere digitale de mici dimensiuni) a devenit un obiect popular; 4.) agendă/carnet: mai toate femeile din acest „sondaj” au una – de regulă, coperta e pop-art; diverse carduri de reducere/fidelitate se regăsesc în aproape toate poşetele sondate; 5.) în fine: mare parte a obiectelor pe care femeile le trambalează zi de zi prin poşetă n-au nici un rost.
O fişă de înregistrare (vizuală) a experimentului găsiţi mai jos. Iar aici e rezumatul video al poveştii.
Totul e roz şi vesel, dar pe mine unul, experimentul lui Klein m-a cam întristat. Pentru cp expuse astfel, „minunile” îşi pierd din farmec. Experimentul artistic devine investigaţie sociologică. Generalizînd – pentru că, inevitabil, orice investigaţie sociologică tinde către nişte concluzii cu portanţă generală – se risipeşte şi misterul descoperirii individuale. Sper că nu mă voi lăsa niciodată deturnat de asemenea aproximări ştiinţifice. Sper că şi de acum înainte, fiecare poşetă scotocită pe şest îmi va provoca aceeaşi jubilaţie.
P.S. Despre Prada, Louis Vuitton, Furla, Michael Kors şi alţi crocodili într-un articol viitor.