O metafizică a iubirii
„Imaginarul începe cînd ne apucăm să vorbim, cînd ne apucăm să scriem. Ficţiunea e o punere în scenă a realului. Imaginarul începe din momentul în care mă aşez la masa mea de lucru şi încep să explorez realitatea, să mă întreb ce poate fi romanesc în realitate. Personajele mele vin din viaţa adevărată.” Evident, cea care spune spune asta e o autoare de romane autoficţionale. Christine Angot scrie despre Christine Angot pentru că acesta e subiectul pe care îl cunoaşte cel mai bine. Romanul care a consacrat-o se intitulează chiar „Sujet Angot”. În celelalte („Incest”, „Une partie du coeur”, „Le marché des amants” şi „Rendez-vous”) e vorba, evident, tot de Christine Angot.
Dacă n-ar fi decît un tur de forţă pentru a ilustra teoria ei literară, ar fi bine. Însă autoarea e, de fapt, doar narcisistă. În „Rendez-vous”, Christine (scriitoare) şi Éric (actor) sînt eroii unei întîlniri ratate. Eşecul îi dă autoarei ocazia să descrie pînă în cele mai mici detalii mecanismele atracţiei: dominaţia şi supunerea. Din micile gesturi şi reflexe se naşte ceea ce ea numeşte o „metafizică a iubirii”. Pentru personajul Christine Angot, primele întîlniri atrag şi primele complicaţii: oboseală, depresie, tensiuni şi eforturi de a depăşi situaţia. Simte nevoia să scrie pentru a înţelege ce i se întîmplă, literatura o ajută să înţeleagă ce se petrece în viaţa ei reală. Îşi descrie propria relaţie pentru a se apropia de iubit (prin asta cred că se şi deosebeşte de autorii „clasici” de autoficţiune). Dacă n-aş fi aflat că e scriitoare consacrată (ba chiar cu un început de statuită), aş fi pariat că e romanul de sertar al unei adolescente olimpice la literatură. Ca orice carte proastă, şi aceasta are happy-end. Noroc că o mai salvează eschivele şi fandoselile...
Christine Angot
„Rendez-vous”
traducere de Marieva Ionescu
Editura Leda (Grupul Editorial Corint)
2009
-
Nu-mi place autoficţiunea de calitate proastă. "Rendez-vous" e un roman comercial facil, ieftin, şcolăresc. Ceea ce nu reprezintă o infracţiune în sine. Problema e că autoarea-naratoare ne prezintă depresiile ei adolescentine ca pe mari crize existenţiale. Cu un pic de efort (şi ceva ajutor din partea unui editor meseriaş) cred că şi o Laura Andreşan ar putea să producă un roman de nivelul acesta. L-aş citi cu acelaşi (dez)interes, dar aş fi mai puţin dezamăgit la final, pentru că mi-aş spune că uite, fata a progresat.