cred ca este o tampenie scrisa de vreun impotent, fututul este cred ca cea mai mare placere, dupaia urmeaza restul!
Chef de nechef
Între 2,3% şi 2,7% dintre francezii adulţi declară că au libido apropiat de zero. 10% dintre femei şi peste 6% dintre bărbaţi spun că n-au avut parte de relaţii sexuale în ultimele 12 luni (cifrele datează din 2008, ele sînt cuprinse în „Enquête sur la sexualité en France”, de Nathalie Bajos, éditions la Découverte). În SUA există de cîţiva ani o asociaţie care militează pentru recunoaşterea drepturilor asexualilor. AVEN cîştigă tot mai mulţi adepţi. Să nu faci sex a devenit o modă...
Pe site-ul AVEN ni se oferă şi explicaţiile: „o persoană asexuală nu simte atracţie sau excitaţie sexuală. Altfel decît celibatul – care e o alegere – asexualitatea e un dat. Lipsa de apetenţă sexuală nu ne face viaţa mai bună sau mai rea, e doar un alt tip de raportate la societate. Asexualii au aceleaşi nevoi emoţionale ca toţi ceilalţi. Şi, la fel ca oamenii aparţinînd comunităţii sexuale, au diferite modalităţi de a-şi îndeplini aceste nevoi. Unii preferă solitudinea, alţii îşi caută fericirea alături de prieteni.”
Dacă ar fi doar atît, ar fi bine: pînă la urmă, vorbim de un grup (sper) extrem de restrîns care alege (sau căruia îi este dat – asta rămîne de discutat) să trăiască în afara sistemului de relaţii sexuale. Numai că acest grup are acum o voce se pare destul de tare care condamnă, nici mai mult, nici mai puţin decît „Dictatura plăcerii” şi „marginalizarea asexualilor”.
Libido: zero
În cartea sa intitulată „No Sex”, Peggy Sastre militează pentru dreptul de a nu face dragoste. Pînă nu de mult, explică ea, o scuză sau un pretext pentru a nu face sex nu erau privite negativ. Ba, dimpotrivă, spune autoarea, abstinenţa – văzută ca opus al desfrîului – era considerată o virtute. Societăţile care preţuiesc virtutea îi marginalizau pe obsedaţi, pe desfrînaţi, pe excesivi. Marea porcărie cu revoluţia sexuală, insistă Sastre, e că a transformat lipsa libidoului în viciu. A nu avea pofte trupeşti a devenit simptom de boală (fizică sau mentală). Are dreptate, dar numai parţial. Pentru că relaţiile de cauzalitate pe care le stabileşte sînt fie eronate, fie instrumentalizate pentru a-i servi la susţinerea teoriei. De fapt, revoluţia sexuală a dărîmat acele bariere ipocrite care-i împiedicau pe oameni să-şi recunoască pulsiunile sexuale (şi să admită eventualele disfuncţii). De abia revoluţia sexuală a reabilitat zone pînă atunci slab acoperite şi oricum discretidate ale medicinei (ginecologie, urologie, psihiatrie etc).
Toată argumentaţia lui Peggy Sastre vizează deculpabilizarea asexualităţii şi legitimarea acestui stil de viaţă. Problema apare în momentul în care transformă această teorie (şubredă) în revendicare comunitară. E un discurs vindicativ bazat o argumentaţie ilogică, contradictorie. Asexualii spun că „aşa ne-am născut noi, fără dorinţă sexuală”, dar vor recunoaşterea aceluiaşi statut ca homosexualii, bisexualii, transsexualii etc.
Cearta cu dictatura plăcerii (care, dom’le? Te obligă cineva să faci sex? Te obligă cineva să te uiţi la filme porno? Păi şi-atunci?) devine ridicolă prin lipsa de obiect.
Au oamenii dreptul să refuze sexul? Sigur că da. Sînt oamenii obligaţi să aibă, mereu, chef de sex? Sigur că nu. Dar să-ţi faci un scop în viaţă din a spune că nu faci sex, mi se pare un peu trop. Toată discuţia e mai degrabă expresia unei frustrări (cum naiba să speri la o viaţă de cuplu dacă trăieşti ca o amibă?).
Frustrări radicale
Din mărturia celor mai mulţi reprezentanţi ai organizaţiei, se pare că lipsa libidoului are cauze depistabile (probleme medicale, neînţelegeri cu partenerul/partenera, vîrsta etc.) şi acum se caută o justificare ideologică. Ceea ce denotă nu doar ignoranţă, ci şi rea-credinţă din partea autoarei.
Cazul prezentat chiar la începutul cărţii ne conduce exact în această direcţie de interpretare. Un rus şi-a tăiat penisul cu foarfeca după o ceartă cu iubita. Andrei şi-a explicat gestul prin dorinţa de a rămîne, pentru tot restul vieţii, celibatar. „După două căsătorii ratate, m-am hotărît să devin celibatar. Nu mai vreau să am de-a face cu femeile”. E, cred, destul de evident faptul că tipul nu e deloc asexual. Gestul său extrem e tocmai un semn al revoltei împotriva propriilor pulsiuni şi împotriva organului care, cerînd satisfacţie, l-a condus la disperare. Automutilarea e soluţia radicală la o suferinţă erotică. Cu asexualii e altfel şi e diferit, în acelaşi timp. Ei vor să-şi încheie socotelile cu tot ce presupune sexul nu din dezinteres, ci pentru că nu-şi găsesc satisfacţie. Nu se opresc la automutilare (prin abstinenţă), ci încearcă să-şi autoimpună şi o atitudine mîndră, superioară. Ceva în genul „vă anunţăm, cu mîndrie, că nu ne interesează sexul” (cred că asemănarea cu fabula despre vulpe şi strugurii acri nu e forţată).
Pornind de la acest dezinteres, asexualii vor acum să se afirme ca o minoritate sexuală. În spiritul diversităţii, îi salut cu drag. Şi dezinteres.
__________Peggy Sastre
„No sex. Avoir envie de ne pas faire l'amour”
Editions La Musardine, 2010